Acest site folosește «Cookies» Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora.

O umbră de speranță Printare

Îl vezi în fiecare dimineaţă, trecând încet, cu mersul lui ciudat ce se aseamănă cu târâitul unui melc, sprijinindu-se greoi în două cârje, pășind încet, așa cu... jumătăţi de pas, adăugând mereu piciorul drept lângă cel stâng. În mână ţine o pungă de plastic ce se leagănă într-o mișcare haotică, întreţinută de lovitura ritmică a cârjei. În ea are o pâine și câteva legume pentru prânz.


Lumea din jurul lui pare că se află într-o continuă mișcare browniană, deplasându-se în sus și în jos pe trotuarul îngust, uneori arătându-se deranjată de aproape statuatica-i prezenţă ce vădit le opturează calea și îi obligă să își încetinească pașii. Unii dintre ei, cu o deferenţă plină de bunătate, îi fac loc să poată trece, iar apoi își continuă drumul. Atunci, ridicându-și capul, îi privește în ochii și le mulţumește cu un zâmbet plin de căldură, iar privirea lui se luminează pentru o clipă. Buzele-i se mișcă, șoptind ceva aproape imperceptibil. Dacă cel din faţa lui ar cunoaște limba arabă, ar putea desluși fraza "TakablAllah Minkum Saliha Îl A'maal". Dar omul cel bun nu înţelege nimic din cuvintele acestea, așa încât el îi spune, zâmbindu-i cu toată faţa: "Mulţumesc! Să vă primească Dumnezeu faptele bune!"


Sunt destui și din aceia care, afișând un aer insolent sau fals preocupat, trec vijelioși și mândri pe lângă el, împingându-l uneori ușor, dar de cele mai multe ori cu agresivitate, aruncându-i în treacăt câte o privire dojenitoare sau încruntată și plină de ură. După afișata lor indiferenţă și modul ostentativ în care își umflă pieptul arborând un mers ţanţoș, asemenea unui cocoș aflat într-un coteţ plin de găini jumulite, îţi dai seama că întâlnirea cu omul aflat în dificultate le gâdilă orgoliul, făcându-i să se creadă superiori doar pentru că își pot folosi din plin cele două picioare.


De folosirea minţii, nici nu poate fi vorba la asemenea specimene. Ei îl consideră pe omul acela un rebut sau un obstacol ce ar trebui eradicat definitiv din lumea aceasta și, mai ales, îndepărtat din drumul lor „plin de realizări măreţe”. Pentru câteva clipe, trupul omului nostru se înfioară de efortul făcut să reziste loviturii. Își ridică doar o clipă privirea schimonosită de durere, pentru ca apoi să își reia mișcarea aceea chinuită, dând din cap și murmurând doar, «YarhamukAllah». Se mișcă atât de încet încât, după un timp, până și privirea îţi obosește să tot îi privești mersul acela sacadat, aidoma secundarului unui ceasornic prea uzat și încercând poate un sentiment de milă și durere îţi muţi privirea în altă parte, crezând, sperând în subconștientul tău că, după un timp, el va dispărea, asemenea celorlalţi trecători din orizontul tău vizual. Târziu, privești spre locul unde ar trebui să îl vezi cum se topește în depărtare, cu spatele un pic adus de infernalul efort. Nu îl zărești și atunci te cuprinde mirarea. Revii cu privirea spre locul unde îl lăsaseși ultima dată și atunci îl revezi. Este doar un pic mai departe decât înainte. Drumul străbătut de el este aproape insesizabil. Parcă ar fi umbra copacului ce se deplasează doar odată cu mișcarea încetinită a soarelui pe cer.


Când își ridică ochii spre tine, poţi citi în ei un fulger de durere fără margini, dar și o imensă mulţumire lăuntrică căreia doar un musulman îi poate descoperi și înţelege sursa. Se oprește din când în când să se odihnească, semn că efortul depus pentru a se putea mișca este unul deosebit. Îl vezi cum ridică privirea contemplând câte o creangă de copac și mângâindu-i cu privirea frunzele colorate în verde crud.


Ridurile adânci de pe fruntea lui se estompează treptat, semn că și-a regăsit suflul și este timpul să pornească mai departe. Când plouă, stropii de apă îi acoperă faţa, iar umezeală îl pătrunde până la piele. Automobilele ce trec vijelios pe șoseaua plină de gropi îl stropesc fără ca el să se poată feri de acele adevărate cascade de apă.


Din cauza cârjelor, nu poate folosi umbrela și nici nu își poate șterge ochelarii acoperiţi de stropi de apă, fapt ce îl împiedică să distingă deformaţiile drumului. Îl vezi cum încearcă aproape ţopăind să grăbească pasul, dar nu după mult timp, renunţă. Efortul și durerea fizică îl fac să cedeze dorinţei puternice de a se opri câteva minute pe loc pentru a-și regăsi puterile. Tâmplele îi zvâcnesc, iar pieptul îi saltă sacadat. Gura i se deschide spasmodic, înghiţind cu o foame aproape animalică aerul din jur.


Se îndoaie ușor de mijloc, sprijinindu-se pe coate în cârje apăsându-și pieptul cu mâna și încercând să își potolească bătăile inimii. După un timp, își îndreaptă trupul și suspinând adânc, se apasă hotărât pe cele două cârje. Pășește înainte, mânat de o voinţă lăuntrică ce-i străbate tot trupul și îi schimonosește chipul. Arar dă din cap a negare ca un răspuns la îndemnul trupului său epuizat de efort de a renunţa în încercare și, încet, o pornește mai departe. Dacă ai putea culege picăturile de ploaie ce-i cad de pe faţă, ai găsi amestecate printre ele lacrimile amare și pline de durere, dovadă elocventă a chinurilor ce-i macină permanent trupul.


Iarna pentru el este anotimpul care îl sperie și-l pune la cea mai grea încercare. Zăpadă și gheaţa îi cer să depună un efort supraomenesc și tot trupul îi este scăldat permanent de umezeală. O transpiraţie abundentă îi udă din belșug lenjeria de corp pentru ca mai apoi, la fiecare oprire, să transmită trupului răcoarea frigului de afară, făcându-l să se cutremure.


Nu vorbește prea mult, doar atunci când vecinii sau cunoscuţii îl solicită pentru a-i cere ajutorul în rezolvarea unor probleme de viaţă sau pentru a-i lămuri în privinţa unor teme de ordin religios. Cei care îl cunosc, știu că aceasta este temă despre care îl bucură cel mai mult să discute. Atunci doar, se oprește și vorbește pe îndelete cu omul respectiv uitând de durere și dăruindu-se total. Privindu-l atent vezi pe chipul lui câtă bucurie îi provoacă acea discuţie dar și de faptul că se simte încă util. Îţi dai atunci seama că omul nu trebuie judecat după aparenţe și că părerea pe care o aveai în privinţa lui, crezându-l un om închis și taciturn era greșită.


Este un om plin de viaţă și gata să te ajute chiar și atunci când asta înseamnă pentru el să înfrunte dureri de neimaginat. Am auzit chiar că, într-un timp, și-ar fi strâns banii necesari din care și-ar fi putut plăti operaţia de montare a celor două proteze fapt ce l-ar fi ajutat să meargă mult mai bine dar mai ales i-ar fi redus în mod substanţial durerile infernale pe care le îndura zilnic.


În acea perioadă, Allah subhanahu wa ta'ala a scos în calea lui un om, un musulman pe care nu îl cunoscuse niciodată până atunci, dar care avea mare nevoie de ajutor moral dar și material pentru a-și rezolva niște probleme majore de viaţă. El a vorbit îndelung cu acel om aflat într-o stare psihică deplorabilă, iar apoi, când acesta a ajuns să-și regăsească speranţa, i-a dăruit toţi banii pe care îi avea strânși, pentru ca acel om să își poată rezolva pe deplin problemele.


Unii prieteni l-au mustrat pentru gestul său, chiar dacă ajutorul acela era dat unui musulman. El a răspuns mereu cu un zâmbet calm la mustrarea lor, știind că totul ca a fost doar Voinţa lui Allah subhanahu wa ta'ala. Numai așa putea să își explice faptul că omul acela i-a ieșit tocmai atunci în cale și că el l-a poată ajuta fără ca acel om să i-o ceară. Nu a regretat nici măcar o singură clipă gestul făcut, chiar dacă asta a însemnat să accepte în continuare chinul bolii ce îl măcina încet, din ce în ce mai agresiv și mai greu de îndurat, trasându-i riduri adânci pe chip și deformându-i trupul. În inima lui, însă, este liniștit și fericit totodată. Aceasta este mulţumirea aceea pe care o găsești pe chipul unui musulman după ce face o faptă bună, ca oglindă a bucuriei din inima lui. Acei bani îi adunase cu Voia lui Allah subhanahu wa ta'ala și i-a dăruit cu toată bucuria pentru Lucrarea și Lauda Lui.


De-a lungul vieţii, a ajutat pe mulţi din cei care astăzi l-au uitat, fie ei musulmani sau creștini.Pe unii i-a salvat de la moarte, altora le-a salvat căsnicia, pe alţii i-a ajutat să își găsească drumul în viaţă și chiar să înţeleagă rolul și locul lor în această lume și relaţia dintre el și Allah subhanahu wa ta'ala. A muncit din greu, uneori aproape târându-se pe burtă, pentru a putea face realizabile visele și dorinţele altora care acum, când nu îi mai poate ajuta cu forţa trupului său cu banii lui, îl ignoră deși bucuria și fericirea lor a clădit-o sacrificându-și conștient propria sănătate.


Și-a pierdut agilitatea trupului și trăieşte din puţinii bani veniţi de la stat. Doar inteligenţa i-a mai rămas vie, pentru că pe aceea nu i-o poate lua nimeni. Speră, totuși, să poată aţâţa cât va mai găsi indurare de la Allah subhanahu wa ta'ala, să poată dărui din ea celor care vor căuta repere în drumul lor spre Adevărul revelat. Nu a cerut niciodată de la nimeni recunoștinţa sau mila. Ar fi putut să o facă, dar, mai întâi, l-a oprit rușinea și mândria, apoi când într-un târziu a hotărât să treacă și prin această încercare, a realizat că glasul lui va fi acoperit de corul acustic și vorace al acelor permanenţi, aflaţi în nevoie "care și-au făcut un mod de viaţă din a trăi din mila altora".


Mulţumește în fiecare zi lui Allah subhanahu wa ta'ala că i-a dat puterea și posibilitatea să facă toate acele fapte. Că au fost ele bune sau nu, doar Allah subhanahu wa ta'ala știe cel mai bine și la, Judecata de Apoi fiecare va da socoteală pentru faptele sale doar în faţa Lui. Este conștient de faptul că recunoștinţa oamenilor este o himeră. Știe că sunt mult prea mulţi aceia care se ghidează în viaţă după cunoscuta parafrază la scrierile lui Orison Swett Marden ce spune că "Orice faptă bună trebui pedepsită pe măsură ". Doar Allah subhanahu wa ta'ala îţi poate da răsplata cuvenită și veșnică pentru faptele tale bune și doar Lui trebuie să-i ceri îndurare și iertare pentru cele rele.


Îi pare rău doar că mulţi dintre fraţii lui întru credinţa, cei care altă dată îl căutau și îl înconjurau cu atenţia lor, astăzi l-au dat uitării. De ei îi este cel mai dor și lor le simte cel mai mult lipsă. Dacă izolarea lui este una de forţă majoră, izolarea lor nu o poate pricepe. Singurele lui vise și speranţe au rămas doar acelea ca, măcar o data, să poată face și el Rugăciunea așa, ca toţi musulmanii. Visează ca odată să meargă și el la moschee, unde să poată îngenunchia și apoi, acolo, cu toată umilinţa, să se poată prosterna cu fruntea în pământ, înălţând astfel Rugă lui către Allah subhanahu wa ta'ala.


O altă dorinţă arzătoare ar fi aceea de a putea face și el în acesta viaţă călătoria la Mekka ca o datorie a fiecărui musulman dar să și poată pașii prin locurile unde a trăit și a primit revelaţia Profetul Mohammed, salla Allahu aleihi wa sallam. Mângâie aproape zilnic frumoasa galabie pregătită pentru călătoria la Mekka. Este cadoul primit de la singurul om care i-a fost mereu aproape și care l-a ajutat cu tot ceea ce a putut și uneori, mai mult decât atât, înconjurându-l mereu cu bunătate și condescendentă, umplându-i mereu inima cu picături de fericire dar mai ales dăruindu-i încrederea în sine și speranţa în Voinţa lui Allah subhanahu wa ta'ala și în viitor.


Omul acela l-a ajutat să găsească calea spre Adevărata Religie, l-a ajutat să înţeleagă corect Islamul și să cuprindă în totalitatea ei frumuseţea revelaţiei coranice. De la el a învăţat să ajuţi fără să ceri răsplata și să nu faci niciodată din asta un monument ridicat în cinstea propriului orgoliu.


Deși îi despart mii de kilometric, totuși, omul acela știe să îi aducă lumina în suflet de fiecare dată când se întâlnesc în mediul virtual. Îl invită în conferinţe, îl consultă cu privire la problemele comunităţii islamice virtuale, îl face să se simtă încă util pentru ca el să uite chinul și durerile ce-l macină. Și totuși, aproape după fiecare Rugăciune, cade pe gânduri, cuprins de amărăciune. Câte vise i s-au năruit din cauza bolii ăsteia care îl măcina iremediabil! Cât de mult și-ar fi dorit să poată ajuta cu vorba și cu fapta pe toţi acei care caută să găsească Calea spre Lumina Adevărului prezenţa în revelaţiile divine și mai ales cât de mult și-ar fi dorit să poată ajuta la întărirea legăturilor în comunitatea aceasta atât de frământata de orgolii și lupte fratricide. Totul pentru el s-a prăbușit atât de repede și s-a transformat într-un miraj. Dorinţele și visele lui sunt acum asemenea cristalelor mici de nisip spulberate de vânturile deșertului.


Din adâncul sufletului său tulburat, ridică o Rugă fierbinte către Allah subhanahu wa ta'ala să îl ajute, în marea Lui Bunătate, să găsească un mijloc prin care şi-ar putea cumpăra și monta cele două proteze atât de necesare. Simte uneori cum Înșelătorul, audhu billehi minnu, încearcă să îi strecoare în minte și în inimă îndoiala. Se încovoaie atunci asemenea unui om măcinat de crampe atroce. Își cuprinde capul în palme și lacrimi fierbinţii îi brăzdează obrajii. Simte fizic încleștarea luptei interioare ce se duce în inima și mintea lui. Simte că este parte intrinsecă din vâltoarea acelui "jihad personal " despre care se vorbește atât de elocvent în revelaţia coranică și în care ajunge să fie antrenată de multe ori, poate de prea multe ori, umila fiinţă umană.


Aproape cu disperare caută un sprijin în jurul său și nu găsește decât ecoul permanent și lugubru al singurătăţii. Cu un ultim effort, trimite un mesaj în lumea virtuală. Omul acela pe care îl numește cu dragoste și bucurie "sora mea" îi răspunde și își dă seama rapid de zbuciumul prin care trece. Simte disperarea ce se ascunde în spatele cuvintelor lui, cu al lor conţinut voit platonic. El o consideră de mult «sosia surorii lui» pe care a iubit-o și pe care a pierdut-o prematur. Ea îl cunoaște bine și știe să îi citească în suflet. Uneori, când situaţia o cere, îl îndeamnă să facă dua împreună. Cu tact și multă grijă, îi alungă apoi temerile, redându-i încrederea și readucându-i în inimă umbra speranţei care părea că se estompează, acoperită fiind de negura gândurilor grele. Uneori, aceasta cere ajutorul copiilor și chiar soţului să-i fie alături și, împreună, contribuie la crearea acelui climat de comuniune familială, dând omului nostru încrederea că nu este singur și că este parte din familia lor, dându-i locul unui frate bun și făcându-l părtaș la toate bucuriile și frământările lor. După câteva zeci de minute bune de conversaţie, el simte cum trupul i se liniștește și inima își reia bătăile regulate. Lacrimile de pe obraz încep să dispară, uscate de căldura unui zâmbet.


InshaAllah, a învins și de astă dată în lupta împotriva, înșelătorului” -audhu balehi. Cu ajutorul unei familii de adevăraţi musulmani și-a regăsit speranţa și poate merge să înfrunte încercările din noaptea ce stă să vină. Știe că atunci când vin umbrele nopţii nu își va mai putea controla durerea și creierul lui o va prelua în totalitatea ei. Va începe iar să se răsucească aproape neîncetat în patul ce i se va părea asemenea unui rug de foc.Ca să reziste durerilor, recită necontenit versete din Nobilul Coran și numără în subconștient clipele rămase până la răsăritul soarelui. Înainte ca în geam să-i bată primele raze de lumină, se ridică cu mare greutate, căutându-și cârjele și mergând să își facă pregătirea pentru prima Rugăciune. InshaAllah, va începe o nouă zi cu ale ei încercări și umbre de speranţă.



Allahu Akbar!




Autor: M. K.


Alya Iacob avatar

Redactor Alya Iacob

  • Vizualizări 5493
  • Data publicării 20.06.2012
  • Iubitori 63
  • Timpul de citire 17 - 20 minute